BABILONUL

Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!” (Apocalipsa 18:7)

Cartea Apocalipsa descrie Babilonul ca pe o regină îmbrăcată în haine preţioase şi acoperită cu bijuterii (Apocalipsa 17:4-5). Bogăţia ei este, de asemenea, motorul comercial care face să prospere negustorii din întreaga lume (Apocalipsa 18:9-19). Astfel că acest text conţine un mesaj despre schimbare. În contrast cu viaţa ei luxoasă, ea stă acum condamnată la genul de chin şi durere la care i-a condamnat pe alţii. Scriptura chiar consideră luxul ei drept unul dintre temeiurile condamnării (Apocalipsa 18:3).
Este, prin urmare, o viaţă luxoasă un păcat împotriva lui Dumnezeu? Până la urmă, ce persoană din Antichitate nu ar fi uimită de bogăţia unor persoane „sărace” de astăzi, care deţin vehicule vechi, dar cu autopropulsie, care trăiesc în apartamente cu încălzire centrală şi au cutii electrice care le aduc ştiri şi divertisment de la distanţă! Toate acestea ar fi fost de neînchipuit în lumea romană. Este bogăţia un păcat? Şi dacă da, câtă bogăţie este considerată păcat?
Răspunsul stă în prima parte din Apocalipsa 18:7. Nu este vorba numai despre faptul că cetatea Babilon a trăit în lux – este vorba despre faptul că ea „s-a slăvit pe sine” în posesiunile ei. Posesiunile în sine nu sunt condamnate, ci mai degrabă modul egoist în care sunt folosite. Ea nu aduna bogăţii pentru beneficiul celorlalţi sau chiar al omenirii ca întreg, ci pentru a se slăvi pe sine şi a-şi face propria viaţă confortabilă şi sigură.
Bănuiesc că Dumnezeu este mai puţin preocupat de mărimea casei noastre decât de ospitalitatea noastră sau de lipsa ei. El este mai puţin preocupat de tipul de maşină pe care o conduci şi mai mult de dispoziţia ta de a o folosi sau nu pentru a transporta oamenii care nu au o maşină. Mărimea cercului tău social nu îl deranjează atât de mult precum câţi oameni consideri tu prieteni. Şi este mai interesat de modul în care îţi tratezi vecinii decât de cartierul în care trăieşti.
Bănuiesc că Dumnezeu nu Se supără dacă ai un salariu mare atâta vreme cât nu îţi compromiţi caracterul pentru a-l obţine. Dumnezeu nu te va condamna pentru că lucrezi peste program, dar va vrea să ştie dacă ai facut-o pentru binele tău sau pentru binele altora. Nu îl deranjează pe Dumnezeu dacă ai avansat în slujbă atâta vreme cât te-ai preocupat tot atât de mult să-i promovezi pe alţii. Şi El este mai puţin preocupat de cantitatea posesiunilor tale decât de măsura în care ele îţi conduc viaţa. Babilonul, aşadar, nu este despre ceea ce ai, ci despre cum trăieşti.
Doamne, deschide-mi ochii să văd Babilonul din mine! Iartă-mi orbirea faţă de nevoile altora şi ajută-mă să îi văd pe ceilalţi prin ochii Tăi!