CELE ŞAPTE POTIRE ALE MÂNIEI LUI DUMNEZEU

Şi am auzit un glas tare care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ CELE ŞAPTE POTIRE ALE MÂNIEI LUI DUMNEZEU!” Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei.(Apocalipsa 16:1-2)

Sunt plăgile literale sau metaforice? Este greu de spus. Imaginile din cartea Apocalipsa necesită în mod normal o citire metaforică. Cea mai mare parte a cărţii, mai ales peceţile şi trâmbiţele, are sens doar într-un mod simbolic.
Metaforic, plăgile ar putea reprezenta consecinţele care vin ca rezultat al păcatului. Vechiul Testament le cheamă blestemele legământului. Rănile primei plăgi seamănă cu lepra, un simbol al efectelor de putrefacţie ale păcatului asupra sufletului. Apele care se transformă în sânge ar putea fi văzute literal. Dar ar fi nevoie de părăsirea totală a legii sau de un război universal ca apele oceanului să devină roşii ca sângele. Dacă interpretezi imaginea ca fiind simbolică, ar putea să reprezinte faptul că aceia ale căror inimi sunt stabilite în păcat pierd accesul la apa vieţii. Soarele arzător reprezintă strălucirea din ce în ce mai puternică a Cuvântului lui Dumnezeu când arată către păcat şi cheamă la judecată pe aceia care i se opun.
Dar, în cele din urmă, plăgile ar putea fi pur şi simplu o schemă de-a dreptul literală a experienţei celor răi din ultima generaţie. Ei vor suferi răni şi boli, poluare extremă şi vreme complet scăpată de sub control. Tot ceea ce are scopul de a face ca viaţa să merite trăită este luat.
Oamenii de astăzi nu vor să vorbească despre judecăţile lui Dumnezeu. Ei simt că o zeitate nu are ca scop judecata. Dar teologia lui Moş Crăciun nu poate face faţă realităţii răului sau aparentei suferinţe iraţionale. A-L face pe Dumnezeu amabil, dar niciodată hotărât, înseamnă a-i nega domnia asupra unei lumi pline de suferinţă, înfruntarea greutăţilor fără sentimentul că Dumnezeu are un scop cu toate acestea conduce doar la o resemnare fatalistă. Un Dumnezeu care nu aplică niciodată pedepse asupra întregii lumi nu este Dumnezeul Scripturii, El este un idol creat de noi.
Nu putem spune că oricând cineva suferă este vorba de vreun fel de judecată divină. Unii pot experimenta suferinţa ca judecată, în timp ce alţii s-ar putea să aibă parte de aceeaşi suferinţă ca un test al credinţei. Suferinţa rareori ne descoperă scopul ei, dar întotdeauna ne îndreaptă atenţia către Dumnezeu, care ne poate ajuta să înţelegem scopul suferinţei noastre. Cu toate relele care se întâmplă în această lume, nu ar trebui să ne fie greu să credem că lumea noastră are nevoie de judecăţile lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire dreptatea.
Doamne, îţi mulţumesc pentru tăria de caracter care va îndrepta toate relele din această lume într-o zi. Până atunci, dă-mi credinţă pentru a mă încrede în domnia Ta asupra acestei lumi!