UN CER NOU Şl UN PĂMÂNT NOU

Apoi am văzut UN CER NOU Şl UN PĂMÂNT NOU. Căci CERUL DINTÂI Şl PĂMÂNTUL DINTÂI PIERISERĂ, şi marea nu mai era. (Apocalipsa 21:1)

Potrivit acestui text, noul pământ va fi destul de diferit de lumea pe care o ştim.

Dar cum putem fi siguri că pământul va supravieţui sfârşitului într-o formă semnificativă? Studiile ştiinţifice cu siguranţă nu sunt încurajatoare. Ele sugerează că universul se îndreaptă fie către colaps şi topire prin foc, fie spre expansiune şi un mare îngheţ. Cu mult înainte ca universul să poată ajunge la un sfârşit, oamenii de ştiinţă anticipează o explozie solară care nu va lăsa nicio urmă pe pământ.

Aşa că ce speranţă să existe ca un cer nou şi un pământ nou să le poată înlocui pe cele vechi? Teologul şi omul de ştiinţă John Polkinghorne crede că avem numai o sursă pentru o asemenea speranţă – Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov. El arată că noi nu suntem singura generaţie de oameni care pun la îndoială făgăduinţele lui Dumnezeu. Şi Isus S-a confruntat cu scepticii.

Ca mulţi din vremea noastră, saducheii nu credeau în viaţa de apoi. Ei au încercat să îl prindă pe Isus într-o capcană cu o poveste ingenioasă despre o femeie care a devenit soţia a şapte fraţi unul după altul (Matei 22:23-26). Fiecare a murit fără copii, lăsând în urma celuilalt datoria de a se căsători cu văduva lui. Astfel, au spus saducheii: „A cui soţie va fi ea la înviere, ţinând cont de faptul că a fost căsătorită cu toţi cei şapte?” (vezi Matei 22:28). Cu alte cuvinte, dacă există vreun fel de viaţă după moarte, cum poate Dumnezeu să descurce o asemenea încurcătură relaţională?

Provocarea nu L-a prins pe Isus cu garda jos. Tăind direct prin vălul lor de fum, El le-a reamintit de ceea ce Dumnezeu i-a zis lui Moise din rugul aprins: „N-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: „«Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.» Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (v. 31,32). Argumentul lui Isus este unul puternic. Patriarhii au contat pentru Dumnezeu când au fost în viaţă. Urma El să nu mai fie preocupat de ei după moartea lor? Nu le-ar păstra mai degrabă identităţile în inima Lui până când urma să îi facă să trăiască din nou?

Cea mai mare speranţă a noastră nu este ştiinţa sau ingeniozitatea omenească, ci credincioşia divină. Dumnezeu adună laolaltă lumea aceasta şi viaţa din ea. Dacă a făcut-o o dată, o poate face din nou. A-L cunoaşte înseamnă a te încrede în El. Dacă a promis o înviere, El va fi credincios să îndeplinească ceea ce a făgăduit. Învierea lui Isus întăreşte făgăduinţa Vechiului Testament (Isaia 26:19). Pentru că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi, ştim că va face acelaşi lucru şi pentru urmaşii lui Isus (1 Corinteni 15:20-23). Credincioşia lui este cea mai mare speranţă a noastră.

Doamne, Tu eşti Dumnezeul credincios al lui Avraam, Isac şi Iacov, dar şi Dumnezeul vieţii mele. Mă voi încrede în Tine că vei fi credincios când sfârşitul va veni!